„Muntele adolescentilor”- o carte dedicata celebrilor profesori Ana şi Mihai Bejinaru de la Liceul Militar „Stefan cel Mare” din Campulung Moldovenesc

Pe data de 5 august 2009, în chiar ziua când profesorul Mihai Bejinaru a împlint 79 de ani, autorul Dumitru Roman a ridicat de la tipar prima sa carte de autor. Se numeşte Muntele adolescenţilor şi este dedicată profesorilor Ana şi Mihai Bejinaru, dar şi liceului militar, respectiv promoţiilor care s-au format aici.

Câteva cuvinte despre Muntele adolescenţilor
Muntele adolescentilor

Pe coperta - fotografii din studentie. Profesorii Ana si Mihai Bejinaru

<<Sincer să fiu, nu mi-au plăcut anii de liceu militar.  Încazarmat, la vârsta de nici 15 ani, departe de pădurea copilăriei mele, la sute de kilometri de casa părintească din faimoasa comună Tanacu, am simţit perioada aceea ca pe o frustrare, poate nu la proporţiile bacoviene: „Liceu, cimitir al vieţii mele, / Profesori pedanţi, examene grele…”

De „profesori pedanţi” vom fi avut şi noi parte, dar, vorba de mai târziu, a unui licean militar, câţi dintre „copchiii şi feciorii aceia, veniţi din toate cătunele Moldovei şi ale Transilvaniei, avea habar de pedanterie”?

De „examene grele”, ce să mai vorbesc?… La liceul militar, dacă nu te puneai cu burta pe carte, apoi n-aveai decât o şansă: să te întorci acasă. Şi n-au fost puţini cei care au făcut-o.

Dar, cei mai mulţi au rămas! Au rămas şi au intrat în malaxorul acela numit cazarmă – aşa cum bagă gospodinele rufele în maşina de spălat! – şi, după ce au fost amestecaţi şi frecaţi bine, după ce au fost trecuţi prin ciur şi prin dârmon, după ce au fost daţi cu burta de pământ de-au văzut stele, au ieşit la liman, curaţi şi parfumaţi, dar încă departe de cele două stele la care râvneau cu toţii: gradul de locotenent!

Dar, ce s-o mai lungesc… Adevărul este că liceul militar n-a fost şi nu cred să fie vreodată o joacă. Şi oricât am încerca noi, astăzi, să spunem c-o fi, c-o păţi, anii aceia ne-au marcat pentru toată viaţa. Poate nu întâmplător, la o întâlnire de 10 sau 20 de ani, nu mai ştiu bine, şeful promoţiei a dat un ordin de zi care i-a făcut să zâmbească pe mulţi dintre cei care îl ştiau de pe vremea când era elev plutonier adjutant şi urmărea cu o stricteţe diabolică respectarea programului:

„În aceste zile, deşteptarea şi înviorarea vor fi benevole, prezenţa la studiu – voluntară, de voie va fi deplasarea la masă, se acceptă absenţa de la apelul de seară şi hoinăreala pe dealul Cocora, sunt indicate frecventarea localurilor din Capu Satului, a Gării de Est – locul fericitelor noastre plecări şi al apăsătoarelor sosiri – şi chiulul de la întreţinerea sectoarelor!”

Autorul si eroii cartii

Autorul cartii col (r) Dumitru Roman (stanga) alaturi de profesorii Ana si Mihai Bejinaru

Dincolo de ironia fină pe care o degajă, aşa cum observa regretatul colonel şi ziarist militar Dorian Vlad, el însuşi absolvent al liceului militar, acest ordin vine să le amintească foştilor elevi de rigorile în care au fost obligaţi să-şi ducă viaţa de licean, rigori pe care, dacă nu le-au încălcat din teama de pedeapsă, în mod sigur le-au dezavuat, iar pe emitenţii lor i-au considerat absurzi, cazoni, bătuţi în cap… şi multe alte asemenea „aprecieri”. Ba unii comandanţi şi profesori au fost gratulaţi şi cu câte o poreclă, mai mare dragul, pe care afurisiţii de elevi aveau grijă să se transmită din promoţie în promoţie, spre disperarea „botezaţilor”. Şi dacă la faimoasele întâlniri ale promoţiilor, elevii de odinioară sunt puşi pe glume şi ironii la adresa vieţii de licean militar, ei nu uită să recunoscă, sincer, că acele reguli şi restricţii le-au prins bine mai târziu…

Va propun o carte despre doi dascăli care au reprezentat un reper profesional şi moral pentru toţi cei care au stat în băncile unui liceu militar. Nu e singura şi, în mod sigur, nici ultima carte de acest gen! Convingerea mea este că toţi profesorii Liceului Militar „Ştefan cel Mare” merită mai mult decât o carte. Merită preţuirea perpetuă a promoţiilor!

Am scris această carte nu ca să mulţumesc sau să nemulţumesc vreun profesor sau vreun absolvent al liceului militar. Ideea mea a fost aceea de a evoca doi oameni care au avut o carieră didactică excepţională. De ce m-am oprit la profesorii Ana şi Mihai Bejinaru? Pentru că ei sunt, din câte ştiu, profesorii cu cele mai multe performanţe şcolare din istoria Liceului Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc.

Pe lângă faptul că formează cea mai longevivă familie de dascăli care a făcut apostolat pe Muntele adolescenţilor, Ana şi Mihai Bejinaru se numără printre cele mai strălucite cadre didactice pe care le-a avut vreodată Liceul Militar „Ştefan cel Mare”. Doi dascăli care întruchipează – şi nu am motive să exagerez, vă asigur! – un reper şi profesional, şi moral pentru toţi cei care au stat în băncile unui liceu militar. Şi nu numai!

Aţi observat că, evocându-i pe cei doi profesori, am evitat să folosesc timpul trecut. Ana şi Mihai Bejinaru trăiesc, sunt, Doamne-ajută!, printre noi, se bucură de viaţa de pensionari şi, uneori, îşi îngăduie – atunci când sunt invitaţi! – să urce, cu entuziasmul de altădată, drumul de costişă, vorba lui Alecsandri, ce duce la… Muntele adolescenţilor, cel mai frumos aşezământ de învăţământ liceal din câte am văzut vreodată. Doar paşii sunt alţii, şi ritmul inimii lor!…

Aţi înţeles, sunt sigur, că, punând cărămidă cu cărămidă la această carte, nu puteam apela la evocările miilor de absolvenţi! Mai întâi, m-am oprit la cei care au fost mai apropiaţi de profesorii Bejinaru, care au făcut din chimie o pasiune, au avut nişte performanţe la olimpiadele şcolare, iar acum sunt medici şi farmacişti de excepţie, oameni de afaceri, generali, bancheri etc.

Această carte s-a născut în chinuri. Nu ştiu cum să vă explic, stimaţi cititori, durerile facerii ei. Nu este vorba de dureri fizice, aşa cum se întâmplă probabil la orice naştere, ci de dureri sufleteşti, dumnezeieşti, dacă nu-i prea mult spus…

Prin toamna anului 2004, când am început acest proiect, totul mi s-a părut atât de simplu şi atât de firesc. Am apelat la colegi, am adunat date, impresii, fotografii, am făcut liste, am dat telefoane etc., etc. Şi totuşi, simţeam că n-am găsit încă drumul cel bun, n-am găsit acel ceva, acea temelie pe care să clădesc ceva…

„Ştiu din proprie experienţă – mă avertiza prieteneşte colonelul ing. Cristian Crâmpiţă, căruia îi mulţumesc şi pe această cale – că asemenea evocări trezesc orgolii. Sunt zeci de promoţii ieşite din… mâna profesorilor noştri. Cu cine să începi mai întâi şi unde să te opreşti? Îţi dai seama câţi dintre absolvenţi se consideră evocabili? Toţi sau aproape toţi! Îţi trebuie un criteriu şi aici! De la ce promoţie începi şi unde te opreşti? Poate la sfârşitul cărţii, într-o anexă, să faci o trecere în revistă a promoţiilor şi finalul fiecărei cariere. Îţi sugerez o muncă de Sisif. Găseşte-i alternativa, pentru a nu muri, dând telefoane şi săpând în arhive.”

N-am murit dând telefoane, dar era cât pe-aci să mor – culmea! – chiar în Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central, în urma unui mal-praxis provocat de un medic internist (nu-i dau numele) la o banală colonoscopie, pe care medicul de familie o inclusese în investigaţiile medicale dinaintea trecerii în rezervă. Şi uite aşa, era cât pe ce să trec nu în rezervă, ci direct în lumea celor drepţi!

Hazul de necaz – pe care l-am întâlnit şi la protagoniştii acestei cărţi, mai ales la domnul profesor – poate fi, sper, un stimulent psihologic…
Oricum, mi-am văzut de drum… Adică de toate ale vieţii.

Şi totuşi, când lucrarea a fost aproape gata, am pus-o – nici eu nu ştiu de ce!? – într-un sertar. Aproape că o abandonasem.

Între timp, peste mine s-au prăvălit marile dureri ale vieţii oricăui om – moartea părinţilor.
În dimineaţa de 15 ianuarie 2008, pe la orele 7 şi ceva, tatăl meu, Dumitru Roman, veteran de război (născut la 29 mai 1923), a mai avut puterea să mă sune la telefon şi să-mi spună doar atât: “Sunt pe picior de moarte.” Apoi, din câte am aflat, a intrat în comă şi a murit înainte de a ajunge eu, ca să-l mai prind în viaţă. La un an, în noaptea de 9 ianuarie 2009, a plecat şi mama la cele veşnice.

De ce am ajuns, oare, să invoc aici toate aceste dureri? Pentru că ele mi-au dat impulsul şi puterea de a porni din nou la drum. Un drum pe parcursul căruia ar trebui să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat, m-au încurajat, mi-au dat sfaturi. Ştiu că, atunci când se ajunge la acest moment, autorii practică un limbaj ceremonios, elegant, un ritual de cuvinte potrivite menite să-i impresioneze pe cei cărora li se adresează.

În ce mă priveşte, mă simt dator să încep cu scuze, adresate profesorilor Ana şi Mihai Bejinaru, pentru lunga şi nepermisa aştepare pe care le-am oferit-o din momentul discuţiilor şi întrebărilor cu care i-am tot şicanat. Sper că, în clipa când vor deschide această carte, vor uita de toate cele rele… şi de dezamăgirile pe care, cu voia sau fără voia mea, li le-am provocat.

Îmi este, evident, dificil, dacă nu imposibil, să mulţumesc nominal tuturor celor care într-un fel sau altul m-au ajutat. Trebuie să numesc totuşi unul dintre prietenii mei – colonelul Constantin Strună, fost licean militar la Câmpulung Moldovenesc, scriitor şi publicist militar redutabil, care şi-a dat osteneala de a citi manuscrisul, cu pixul în mână, făcându-mi punctual observaţii pertinente, la obiect.

Este de la sine înţeles că din acest paragraf nu puteau să lipsească acei oameni sufletişti – i-am numit pe domnii Mihai Miron, om de afaceri, generalul Ioan Ţintoiu, chirurg cu inimă mare care bate pentru inimile celor în suferinţă, care, prin gestul lor de a susţine apariţia acestei cărţi, mi-au amintit că instituţia mecenatului începe să funcţioneze şi la noi, la români!

Aş fi dorit să le mulţumesc şi părinţilor mei, Mariea şi Dumitru, şi să le bucur sufletele cu această carte, pe care sunt sigur că, la anii lor, ar fi citit-o, buchie cu buchie, la măsuţa din bucărie, acolo unde tata şi-a trăit ultimii ani din viaţă, stând în picioare, sprijinit cu coatele de masă (era singura poziţie care îl ajuta să respire cât de cât normal în suferinţa lui astmatică) şi privind pe fereastră undeva în zarea neştiută a copilăriei noastre sau, cine ştie, la grelele zile şi nopţi de front trăite departe de casă, prin Munţii Tatra… Dar timpul n-a mai avut răbdare! Sunt sigur că, de acolo, din ceruri, mă vor auzi şi se vor bucura atunci când, pe mormintele lor, voi pune această carte şi voi aprinde, întru pomenirea lor, o lumânare!…>>

Col. (r) Dumitru Roman

Continua sa vina pe adresa mea impresii despre cartea Muntele adolescenţilor.  Am primit, iata, din Statele Unite un asemenea mesaj. Poarta semnatura unei distinse doamne, Opriţa Dragalina Popa, nepoata generalului erou Ioan Dragalina, plecata din tara inainte de 1989 si stabilita in California, unde a lucrat ca bibliotecara la una dintre cele mai valoroase universitati din SUA. Sotul sau este medic. Randurile nepoatei generalului Dragalina ma onoreaza si-mi dau curajul de a scrie. Multumesc, stimata Opritsa Dragalina Popa!

OPINII

Am terminat de citit minunata ta carte despre dascălii tăi dragi. M-a impresionat mult viaţa lor, începută în mari zbateri, trăită în vremea unor schimbări radicale. Ce greu a fost să te strecori prin laţul Securităţii, cu un carnet UTM anulat! Ce durere să-ţi vezi casa desfundată de obuze, năpădită de buruieni şi jefuită de “prietenii din Răsărit”. Şi totuşi, au rămas oameni buni, oameni care s-au dedicat generaţiilor viitoare şi profesiei de dascăl. Merită mult mai mult decât o mică pensie…. şi tu le-ai dat ceva de nepreţuit: nemurirea…

Tu, sufletul cărţii, rămâi mereu în umbră, ascuns dincolo de cuvinte şi de idei, dincolo de organizarea atât de îngrijită a cărţii… dar câtă dragoste şi recunoştinţă emană din proza ta! Atât de rar este să cunoşti un om care nu cere nimic şi-şi oferă tot talentul şi toată căldura simplu….mulţumind! Tu nu ai devenit nici biolog, nici chimist…. şi totuşi ai recunoscut în dascălii tăi dăruirea de sine şi dragostea lor “apostolică” pentru generaţiile ce le-au fost încredinţate.  Recunoştinţa unui elev …rara avis!

Mulţumesc,

Opritsa Dragalina Popa.
California, SUA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: