VIDEO – Romania and the country brand of the 60’s

VIDEO:  Travelogue showing the delights of Rumania.

London exhibition. Two teenage girls (twins) look at some of the Rumanian Craftware on display at the exhibition. Rumanian women demonstrate weaving techniques.

Rumania – countryside. Farmer and his herd of cows. Scenic shots of the countryside. Carpathian Mountains. Narrator details some of Rumania’s history. Scenes at a racecourse. The tote. Bookmakers. Trotting race. Narrator makes jokes about the Rumanians being capitalists. Chairlift at the skiing resort of Poianna Brasov. Various shots of the countryside – some views from the moving chairlift. „Sport Hotel” with holidaymakers drinking cocktails. Museum opens its gates – ornate architecture. Churches and monastery in Moldavia.

Narrator speaks of how Rumania is reaching westwards for new ideas and inspiration. New buildings and roadways. An oil rig – a sightseeing attraction in Bucharest’s permanent industrial exhibition. Tourists arrive aboard a Caravelle aircraft with the word „Sabena” on the side. Landmarks of Bucharest seen from a car. Traffic warden is seen. High angle shot of a street market. Woman chooses some flowers to buy.

Housing – blocks of flats. The new concert hall and the home of the circus – Big Top Deluxe. People lounging beside a hotel swimming pool – it has a wave machine. Mamaia Rumania’s summer beach resort is featured. Nice shots of people on the beach then holidaymakers relaxing beside their tents in a campsite. Man uses a chest expander whilst his friend laughs. Girl feeds a foal with a bottle.

Fruit stall with a display to commemorate the August revolution of 1944. Various shots of hotels and bright lights at night. Narrator gives the hard sell: „Suspicious, sullen Rumania is really a vivacious young girl, flirting with Western ideas and beckoning the tourist to come just a little further afield in the search for fun and bright lights. For some it could be love at first sight.”

Source: britishpathe.com

Anunțuri

Band Murafeti eclipseaza Metalica cu „Nothing else matters” in varianta balcanica

Iata cum suna, in varianta balcanica, Nothing else matters (Metalica) interpretata de catre niste trubaduri cu initiativa din Bulgaria.

Cum vi se pare ? Sincer, nu suna rau deloc. Insa daca, prin comparatie, ar trai Titu Maiorescu (1840-1917), teoreticianul problemei „formelor fãrã fond”, acesta ar spune ca Nothing else matters, varianta vecinilor de la sud de Dunare, se potriveste ca nuca-n perete in specificul muzical balcanic.  Sau tocmai pentru asta se potriveste ?

Acum ascultati si vizionati cu atentie urmatoarele doua melodii.

Band Murafeti canta Nothing else matters in restaurant

Acum ascultati versiunea originala a celor de la Metalica

Sa revenim la invataturile de altadata, cat se poate de aplicabile si astazi.

Pentru o mai buna analiza a melodiilor de mai sus, incercati sa-l vedeti, in sens figurat, pe Titu Maiorescu argumentand despre Teoria formelor fără fond:

,,Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“ .

Cum vi se pare?

Pentru intarirea ideii, Titu Maiorescu conchide că „orice formă fără fond trebuie înlăturată, întrucât numai astfel se reconstruieşte cultura(…) incepind cu fundamentul ei„.  Da, deja aud comentarii, Maiorescu ar fi considerat astazi de moda veche.  In fond, ce legatura ar avea Maiorescu cu Band Murafeti ?

Asadar, nu voi mai insista pe marginea autenticitatii „specificului balcanic”, mai omniprezent ca oricand in spatiul Carpato – Danubiano – Pontic, caci riscam sa fim luati in vizor tocmai de catre o parte dintre acesti „autohtoni”, unii dintre ei cu apucaturi foarte „specifice” si cat se poate de „autentice”.

Una peste alta, interpretarea bulgarilor de la Band Murafeti este peste nivelul „genunchiului de broasca”, stacheta la care multe dintre vedetele noastre de play-back, inca mai aspira.

Constantin Barbu: – Stim cine a hotarat destinul lui Eminescu !

Scriitorul şi eminescologul Constantin Barbu (foto) a prezentat la OTV, aseara, 26 mai 2011, argumente zdrobitoare care denota uciderea poetului national Mihai Eminescu. Domnia sa este autorul lucrarii „Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”  apărut la Editura „Sitech”, Craiova, 2008. Volumele de format mare conţin documente, acte, fotografii, texte ce urmează să alcătuiască 33 de volume însumînd peste 20.000 de pagini in quarto. Autorul ediţiei este, precum am spus, Constantin Barbu, dar din colectivul de onoare mai fac parte si marii eminescologi Acad. Eugen Simion, Acad. Alexandru Surdu, Acad. Dimitrie Vatamaniuc. Astfel, publicul telespectator a avut ocazia sa auda o multitudine de argumente în favoarea celui care a fost Mihai Eminescu. In opinia domniei sale, cei care au decis eliminarea lui Eminescu, devenit incomod ca jurnalist si poet, au fost:

1. Carol I

2. Maiorescu

3. Sturza

4. Doctorul Sutu

4. P.P. Carp si Slavici

5. Kogalniceanu

6. Seful Politiei Capitalei de la acea data (se presupune ca ar fi copilul din flori al lui Kogalniceanu);

7. Alti autori marunti, implicati direct sau indirect, in asasinarea mareui poet.

Asadar, volumele care prezinta, cu dovezi, modul in care a decedat Eminescu cuprind:

1. Memoriile regelui Carol I, fragmente din jurnalul acestuia, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei;

2.  Insemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea lui;

3.  Acte secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene;

4. Acte legislative ale epocii privind posibilitatea de sechestrare şi de internare într-un sanatoriu de boli mintale (Şuţu etc.);

5.  O serie de documente diplomatice capitale privind evenimentele cruciale pe care le-a traversat Eminescu în acea perioadă;

6.  Facsimile ale Gramaticii sanscrite, traduceri din Lais, arheologia cronologizării;

7. Manuscrisele poemelor lui Eminescu, corespondenţă, fragmente inedite din jurnale secrete, rapoarte şi alte documente din Arhivele Casei Regale a României, din arhivele serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, Germaniei, Rusiei etc.

Autorul a mai mărturisit: „Vom interpreta această „afacere” ca ritual sacrificial care face din sacrificat, sacrificatorul nobil. Această „afacere”, în care au participat împăraţi, regi, amici, dame, informatori, trădători, plagiatori, homosexuali, agenţi multipli etc., devine descifratoare pentru istoria României şi, un strop, pentru istoria Europei. Descifrările şi dezvăluirile ne vor ajuta să înţelegem de ce şi atunci şi astăzi a fost aşa şi nu altfel.” Cercetatorul Constantin Barbu mai sustine ca: „Eminescu n-a fost nebun niciodată. Eminescu a fost genial în tot ce a scris. Datoria noastră este să cunoaştem şi să facem totul pentru adevărul despre GENIU, căci dacă pentru Eminescu nu eşti în stare să faci ceva, atunci (ca si cum n-ar fi fost) se pierde totul.” Eminescologul mai este de parere ca geniile poporului roman sunt numai cateva si anume: Cantemir, Eminescu, Brancusi, Noica, Blaga, Cioran.

Articole pe aceeasi tema:

1.Cercetatorii dupa 120 de ani: “Eminescu a fost ucis”

2.Implica-te in restaurarea casei memoriale a lui Mihai Eminescu din cadrul Manastirii Varatec, Neamt

Adevarul: Opinii la zi – Jigodiile profesioniste

In sfarsit, astazi am citit ceva foarte interesant in presa.

In adevarul.ro la rubrica „Opinii la zi” se poate citi „Jigodiile profesioniste” al autoarei Ramona Ursu. Personal, la ce mi-au vazut ochii si la ce mi-au auzit urechile, in ultimii ani, nu pot decat sa confirm 100% ce este scris aici. Redau in blog intreg continutul articolului din Adevarul. De ce ? Pentru ca doresc sa mai vada si altii aceasta laudabila initiativa. Pentru ca, astfel de opinii, le consider un act de mare curaj, mai ales printre colegii ei de breasla si nu numai. Pentru ca, doar astfel, societatea se poate autocurata (sper) de aceste scarbosenii cu chip de om.  Ca simplu cititor – din partea mea – numai felicitari.

…………………………………………………………………………………………………………………………………

Jigodiile profesioniste

A intrat în birou cu umerii aplecaţi. Ochii, copie fidelă a trupului, sunt aşezaţi într-o plecăciune plină de minciună. Vorba îi este mieroasă şi la fiecare trei-patru cuvinte scapă un „Da, şefule!”.

Faţa vrea să arate imaginea unui om obosit de muncă, preocupat. Dar nu reuşeşte decât să se maimuţărească asemenea unei măşti penibile. Se retrage cu spatele şi închide uşa biroului cu evlavie, de parcă ar trage de poarta unui altar. Coloana vertrebrală i se îndreaptă ca prin minune. În câteva secunde se tranformă din cea mai scârboasă slugă în cel mai hapsân ciocoi.

Nu există specie mai mârşavă şi mai parşivă. Indivizi reprezentativi întâlneşti peste tot. De la sediul partidului sau birourile mari ale instituţiilor publice până la companiile private. Sunt cei mai periculoşi pentru că s-au poziţionat cu o abilitate de hienă în zonele cheie. Ştiu să se gudure şi să gâdile orgoliul unor stăpâni ascunşi în spatele unui birou. Ştiu să umilească şi să-i calce în picioare pe cei de sub ei. Mai ales pe cei veniţi din afara structurii.

Nu ştiu ce e aia muncă. Totul pasează mai departe. Nu au mişcat un pai în viaţa lor. Toată judecata le trece prin buzunarul de la costum. Sau prin poşetă. Ştiu foarte bine „cum merg treburile pe aici!”. Au o apetenţă senzaţională de a scăpa de orice responsabilitate. Stăpânesc la perfecţie arta minciunii şi cea a linguşelii. Ştiu când să pupe şi când să lovească. Mai ales pe cine.

Jigodiile profesioniste ţes intrigi şi aruncă cuvinte pe sub uşi. Simt competenţa şi o distrug din faşă. Sunt rezistenţi la schimbare ca un gândac de bucătărie. Când vine vijelia au găurile lor în care se ascund. Când simt miros de căpătuială sunt primii care mişună pe holuri.

Au o singură slăbiciune. Sunt laşi. Meseria de jurnalist m-a ajutat să pricep că nu au nicio putere asupra mea. Am făcut chiar o pasiune în a le observa comportamentul. Deşi, nu de puţine ori, rămân cu un gust rău în gură şi mi se strânge stomacul. Dar cei mai mulţi dintre noi, mama mea, a ta, sora, fratele, unchiul nu au această forţă. Îşi consumă energia, bucăţi din suflet şi bruma de bani pentru a beneficia de un drept al lor. Şi nu au timp să înţeleagă că cei din spatele uşii de birou trebuie să fie la dispoziţia lor. Nu invers.

Această castă de indivizi nu o regăseşti doar în instituţii publice, firme de stat sau partide politice. În mediul privat, mai ales în companiile cu mulţi angajaţi, se poziţionează în funcţii cheie şi se prind de ele asemenea râiei de piele.

De acolo pleacă tot răul. Incapabili, mustind de răutate, pun frână oricărei iniţiative. Se constituie ca o interfaţă virusată între cel ce poate lua decizii şi cei ce le pot pune în aplicare. Suflă la urechea şefului o realitate contorsionată şi trunchiată. La cei de dedesubt urlă aberaţii şi decizii stupide.

Iar când un individ din această specie ajunge el pe scaunul cel mare, întreaga structură devine o colonie de şobolani.

Autor: Ramona Ursu, Adevarul

Video: „College Conspiracy” sau ce mai inseamna educatia astazi

Urmariti pana la capat documentarul urmator. Il dedic tuturor curiosilor care se intreaba: – Ce mai inseamna educatia in zilele noastre ? Cat de mult depindem de  ea ? Ce se intampla cu cei care nu pot beneficia de o buna educatie ? Cum puteam evita falsa educatie ? (cea in care investeti o caruta de bani fara sa primesti nimic autentic in schimb (cu exceptia unei diplome) …

ATENTIE: Scolile serioase raman tot serioase si in prezent.  Studiul nu trebuie bagatelizat in favoarea unei precoce experiete capitaliste (cum sustin unii). Rareori se intampla ca experienta la un loc de munca sa fie constructiva si pentru individul implicat in productie. In majoritatea cazurilor, avantajul este net doar in favoarea patronatului. De regula, cine munceste nu mai gandeste, tocmai pentru ca nu mai are timp de … „filosofii”

Procedura este indentica si la cei care fac o facultate „pe genunchi” doar de dragul de a avea niste studii sau o banala diploma. Concluzia ? Daca nu-ti place studiul, nu are sens sa investesti timp si bani in aceasta directie. Mai bine esti autodidact si acorzi atentie dezvoltarii personale.

Desigur, sfaturile sunt valabile pentru cine se regaseste in ele si mai ales pentru cine are capacitatea de accepta pluritatea unor opinii exprimate intr-un spatiu public .

Cele 10 strategii de manipulare

Profesorul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ’’Zece strategii de manipulare” prin mediile de informare în masa. Evreu si de sensibilitate anarhista, semnase o petitie pentru a apara libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson.

Pentru Chomsky, ’’libertatea de exprimare este mai importanta decât orice versiune a faptelor sustinuta de ordinea stabilita, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întretine cu adevarul faptelor în sine”. Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare si, în primul rând, strategia diversiunii.

Strategia diversiunii consista în deturnarea atentiei publicului de la problemele importante si de la schimbarile hotarâte de elitele politice si economice, printr-un potop continuu de distractii si de informatii neînsemnate. Chomsky analizeaza diferitele tehnici de spalare a creierului, pe care o îndura poporul nostru.

Zece strategii de manipulare a poporului nostru

1. ’’A distrage în permanenta atentia publicului, departe de adevaratele probleme sociale, captivata de subiecte fara importanta adevarata. A tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fara nici’un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme si apoi, a oferi solutii. Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – solutie”. La început, se creeaza problema, sau „situatia”, prevazuta pentru a suscita o anume reactie a publicului, pentru ca tocmai acesta sa ceara masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intentionata a violentei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul sa ceara legi represive, în detrimentrul libertatii.

3. Strategia „în degradeu”. Pentru ca publicul sa accepte o masura inacceptabila, este de ajuns sa fie aplicata în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durata de zece ani. În acest fel, au fost impuse conditii sociale si economice absolut noi au fost impuse din 1980 pâna în 1990. Somaj masiv, imigratie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigura un venit decent, iata schimbarile care ar fi provocat o revolutie daca ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia actiunii cu date diferite. O alta maniera de a obliga publicul sa accepte o hotarâre nepopulara este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’, obtinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai usoara acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendinta de a nadajdui ’’totul va merge mai bine mâine” si ca sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta maniera lasa publicului timp pentru a se obisnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro si pierderea suveranitatii monetare si economice, acceptate de tarile europene între 1992 – 1995 si aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici. Cea mai mare parte a publicitatilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje si un ton absolut copilaresti, aproape debile, ca si cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.”Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic ca al unui copil de 12 ani” analizeaza Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emotionala decât la gândire. Este o tehnica clasica pentru a opri analiza rationala si, deci, simtul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Mentinerea poporului în nestiinta si prostie. A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea si robirea lui. Calitatea educatiei data claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, încât prapastia de nestiinta, care separa clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna de neînteles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul sa se complaca în mediocritate. A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” de a fi prost, vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, niste dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovatirea. A face omul sa creada ca numai el singur este vinovat de propria’i nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacitatilor si eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovateste, ceea ce creaza o stare depresiva, având ca efect abtinerea de la actiune. Si, fara actiune, nu exista revolutie!

10. A cunoaste oamenii mai bine decât se cunosc ei însisi. Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale stiintei au sapat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea detinute si folosite de elitele conducatoare. Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansata a fapturii omenesti, fizic si psihic. Sistemul cunoaste individul mediu mai bine decât el însusi. Aceasta înseamna ca, în majoritea cazurilor, sistemul detine un control mai mare si o putere mai importanta asupra oamenilor decât ei însisi.

Cercetatorii dupa 120 de ani: „Eminescu a fost ucis”

Tot mai multe dovezi scot la iveala un adevar cutremurator. Marele patriot, poet si jurnalist Mihai Eminescu, a fost ucis, de un nebun, la comanda Francmasoneriei si a clasei politice.  Devenise o forta incomoda.  Va recomandam sa va faceti timp si sa lecturati pana la capat aceste randuri.  Cu siguranta, la final, o sa aveti o alta viziune asupra poetului martir – Eminescu.  Si asupra anumitor personaje istorice despre care am auzit numai lucruri bune in anii de scoala. Insa astazi a sosit timpul sa dezvaluim adevarul,  chiar daca e neplacut.

PROMOTIE – Mobila la comanda la cel mai bun pret

Aflati acum adevarul despre Eminescu, la 120 de ani dupa moartea sa (1889)

„Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi  descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul  său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat,  cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai  potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul pe care francmasonul şi  junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi  Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural.

PROMOTIE – Mobila la comanda la cel mai bun pret

Declararea fortata a nebuniei lui Mihai Eminescu

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe  evenimente  importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore.  Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu. Iata ce se spune despre Eminescu pe YouTube:

PROMOTIE – Mobila la comanda la cel mai bun pret



De ce era atât de incomod Eminescu ?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”  În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina . Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod.  Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi. Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.  În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale.  În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol.  Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.  Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii . Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy.  Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui
Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.  Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.  Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc).  Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.   „Numai de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi.  Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.  Scena cu pistolul relatată de Grig ore Ventura – o nouă înscenare . La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac.  Să îl împuşc pe rege!”.  Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă.  Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.  Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană,  Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist.  Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie,  ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia,  ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.   Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu,  nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.  În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”.  La locul faptei ajung,  Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi, Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă. Pentru a nu deranja liniştea lui Eminescu, fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).  În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.  Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”  Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”.  La întoarcerea din Italia,  Eminescu vrea să vină la Bucureşti,  dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero.  Maiorescu este de neînduplecat.  Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid,  i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”.  Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887.  Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”.  Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi,  sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important:  Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar,  el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie,  de inconştienţă,  de prozaică întunecare a activităţii psihice. „De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri. La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.  Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria. Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius, după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.  „Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ” Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea  economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”  Încă din 1874,  el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie.. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”  Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.” Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui… Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.„. Eminescu a fost unul dintre ei.

PROMOTIE – Mobila la comanda la cel mai bun pret

Eminescu a murit in bratele frizerului Regelui

Cititi mai jos, integral si conform cu originalul, relatarea de presa aparuta in „Universul”, Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3, reluata in „Cuvantul Ardealului”, Cluj, 1 iulie 1926, si in „Primavara”, Sannicolau Mare, 4 iulie 1926.

<<Un modest cetatean, mic de stat si cu o barbuta alba, a suit alaltaeri scarile redactiei noastre, voind sa ne faca o comunicare. Din ziare, stia ca se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, si venea sa ne spuna si el ce stia, personal, despre pomenitul de azi. Modestia acestui om da o valoare speciala datelor furnizate de el, date cari nu sunt in nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmanescu, fost intr-o vreme coafor al Regelui, avand pravalie sub vechiul Jockey-Club, „il servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo impreuna cu alti prieteni: „Era un om domol si foarte asezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorba si avea mare placere sa-l servesc eu. Cum intra intreba: „Da’ unde e Dumitrache ?”  Eu, ca unul care, slava Domnului, la varsta mea pot zice ca sunt „specialist” si ca am servit mii si mii de oameni, mi-aduc aminte si acum ca avea un par frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustata, mica, era tot neagra. De imbracat nu l-am vazut niciodata rau imbracat, ii placeau cravatele negre, facute „funda”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucratorii, si mai ales sedea de vorba cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindca Ardeleanu era om citit, si fusese si la Paris, studiind sa se faca avocat. * Cand s-a intamplat nenorocirea ca s-a imbolnavit, Eminescu a fost dus la Sutu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Ma chema tot pe mine sa-l servesc si acolo, si ma duceam bucuros. Uneori veneau sa-l vada prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas, si altii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” si el radea, batandu-i pe umar. Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit. Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele. Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: „Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane!” Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc… Asta m-a omorat!” L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise!” * Modestia si simplitatea povestitorului nu scad intru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, in vreme, au stabilit conditiile in cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorita fireste numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administratiei ospiciului unde si criminalul si victima se gaseau la un loc.>>

PROMOTIE – Mobila la comanda la cel mai bun pret

Cititi si cugetati profunzimea versurilor de acum 120 si ceva de ani…

“Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare…

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

NU SLAVINDU-TE PE TINE… LUSTRUINDU-SE PE EL

Sub a numelui tau umbra. IATA TOT CE TE ASTEAPTA.

Ba sa vezi… posteritatea este inca si mai dreapta.

NEPUTÂND SA TE AJUNGA, CREZI C-OR VREA SA TE ADMIRE?

EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBTIRE

Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt si dansii… Magulit e fiecare

Ca n-ai fost mai mult ca dansul. Si prostatecele nari

Si le umfla oricine in savante adunari

Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte

C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.

Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege

RELE-OR ZICE CA SUNT TOATE CÃTE NU VOR INTELEGE…

Dar afara de acestea, vor cata vietii tale

SA-I GASEASCA PETE MULTE, RAUTATI SI MICI SCANDALE-

ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÃNSII… NU LUMINA

CE IN LUME-AI REVARSAT-O, CI PACATELE SI VINA,

OBOSEALA, SLABICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt

intr-un mod fatal legate de o mana de pamant“.

Noutati informative

About SEO – read cybermarketing (RO)

PROMOTIE – Mobila la comanda la cel mai bun pret

Alege mobila ta potrivita.

( Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Descarca de aici „Eminescu, drama sacrificarii” de Thedor Codreanu

Bibliografie:

1. Ovidiu Vuia: „Misterul morţii lui Eminescu”, Ed. Paco, Bucureşti, 1996;
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu”, Serafimus Grup, 1999;
3. Nicolae Georgescu : „Boala şi moartea lui Eminescu”.

%d blogeri au apreciat asta: