Reeducarea prin tortura a studentilor din inchisoarea Pitesti (1949-1952)

Autor: Ruxandra Cesereanu

Intre 1949-1952, in Romania comunista, a avut loc in inchisoarea de la Pitesti (considerata de unii analisti ca alcatuind “laboratoarele diavolului”) un fenomen abominabil cunoscut sub numele de “reeducare studenteasca”. Eseistul Virgil Ierunca l-a numit “fenomenul Pitesti” (in cartea cu acelasi titlu).

In general (deci cu mult inainte de a fi fost adaptata de comunisti), reeducarea tine de o pedepsire necorporala, de meliorismul rationalist al secolului luminilor, de sentimentul de corijare dorit de justitie care isi impune, dupa un lung razboi atroce impotriva corpului, abstinenta si recuperare etica. Reeducarea se naste initial dintr-un fel de penalitate platonica: nu corpul trebuie pedepsit, caci el este oricum decazut, ci sufletul, singura materie ispititoare si demna de recuperat (adevarata reeducare de acest tip va avea loc in aproape toate inchisorile din Romania, inainte de marea amnistie din 1963-1964, dar mai ales la Aiud, in cadrul “cluburilor de reeducare”).

Detinutul politic de la Pitesti infirma aceasta penitenta autoimpusa a justitiei: el nu mai este un subiect juridic in sens clasic, ci un cobai, iar corpul si sufletul lui nu mai sunt o investitie morala si sociala, ci un deseu. In cadrul reeducarii de la Pitesti, supliciul devine un spectacol dilatat al agoniei cu usile inchise. Tortura “clasica” era cruda si rigida, dar reglata, nu dezlantuita ca in lumea moderna. Lentoarea supliciului “clasic” depindea nu atat de agonia corporala, cat de incercarea de salvare a sufletului penitentului. In reeducare, scopul este mutilarea prin terfelire a sufletului, dupa o schingiuire trupeasca atroce. Dat fiind ca anticomunismul era considerat crimen majestatis, supliciul din reeducare era un ceremonial al unei Puteri care simte ca ofensa orice ii scapa de sub control si care, ca atare, cere razbunare.

Din supliciul reeducarii de la Pitesti lipseste un element clasic, poporul, dar un auditoriu-spectator exista totusi, atata doar ca el este alcatuit din viitoarele victime (care sunt reeducate mai intai vizual si auditiv); blasfemiile, tortura, lipsa oricarei masuri, atmosfera apocaliptica dau uneori senzatia de Carnaval, dar este vorba despre un Carnaval tragic, fara trucarea sacrificiului. Daca aberatiile tortionare erau, in general, hazardate si neregulate, reeducarea de la Pitesti incearca omogenizarea lor, caci noua tehnologie de a schingiui ambitioneaza sa fie extinsa nelimitat, reeducarea dorindu-se a fi o tehno-politica a pedepsirii, in fapt o baie de sange fara monotonie disciplinara. Atata timp cat tehnica punitiva corporala pretinde ca este terapeutica, totul este permis fiindca totul este posibil.

Comparand fenomenul Pitesti cu alte metode de reeducare, Banu Radulescu (in revista Memoria) arata in ce consta originalitatea malefica a experimentului romanesc: victimele erau alese cu precadere dintre studenti, acestia traiau in aceeasi celula cu tortionarul care, de preferinta, trebuia sa fie cel mai bun camarad al victimei, schingiuirea era reluata contrapunctic si dupa reeducare, iar pentru a supravietui, fosta victima era silita sa devina calau. La randul sau, Virgil Ierunca pune in paralel fenomenul Pitesti cu “spalarea creierului” si cu “sinuciderea personalitatii”, procedee chinezesti insotite de tortura fizica, dar fara ca ea sa fie infinita ca la Pitesti; Virgil Ierunca aminteste si de “spalarea creierului” ca mutilare exclusiv psihica sau de metoda numita “incercarea” sau “proba”.

Comparandu-le cantitativ si expresiv, fata de reeducarea prin sange de la Pitesti, metodele chinezesti sunt mai blande; dar blandetea schingiurii mentale este aparenta. Initial, reeducarea a fost sustinuta din doua puncte de vedere opuse, atat de “Cain”, cat si de “Abel”: unul clama reeducarea prin violenta (Eugen Turcanu), altul prin non-violenta si propaganda (Alexandru Bogdanovici, care ar fi ajuns, poate, la o metoda apropiata de cea chinezeasca, daca autoritatile ar fi avut rabdare; metodei sale i se mai spunea si “autoreeducare”).

Testata la Suceava, prin non-violenta, reeducarea a esuat; reluata amplu si machiavelic la Pitesti, atat la nivel moral (blasfemie, trivialitate), cat mai ales fizic (tortura de uzura), reeducarea prinde radacina. Tehnica lui Eugen Turcanu si formula sa predilecta era aceea de “a stoarce”. Studentii au fost cei pe care s-a mizat in primul rand, astfel ca prin reeducarea lor sa fie slabita rezistenta anticomunista. Ei au fost triati in functie de virulenta si de gradul de periculozitate: erau vizati studentii cu aptitudini crestine, asa-zisii studenti mistici, clasificati dupa taria lor morala in reeducabili si “catolici” (fanatici anticomunisti).

In opinia unei victime vinovate (categorie propusa sugestiv de Viorel Gheorghita in Et ego Sarata-Pitesti-Gherla-Aiud), a unui reeducat la Pitesti care depune marturie despre faptul ca a fost victima, dar si ca a fost silit sa fie tortionar efemer, nuantarea fenomenului Pitesti este subtila: aceea intre a fi in infern (situatie de care au parte toti detinutii politici) si a face parte din infern (situatie specifica doar pentru reeducati).

Chiar daca reeducatii nu au fost sfinti, ci doar oameni, ei au dovedit slabiciune, dar nu ticalosie, explica Viorel Gheorghita, cu exceptia, fireste, a celor care aveau vocatia de schingiuitori. Acelasi marturisitor refuza pentru sine atat postura de victima, cat si pe aceea de vinovat, considerandu-se a fi doar un om cu destinul sau, desi tot el este cel care a propus categoria de victima vinovata. In ultima instanta, insa, in opinia sa de martor atat al capitularilor prin sange de la Pitesti, cat si al celor morale de la Aiud, comportamentul uman are doar doua limite extreme: ticalosia lasa si eroismul sublim, intre ele existand variate comportamente cenusii care nu trebuie blamate atat timp cat nu ating limita de jos.

Reeducarea avea patru etape, fiecare reprezentand cate o “bolgie” specializata. Prima, demascarea externa, consta in obligativitatea victimei de a deconspira ceea ce tainuise la ancheta oficiala. Tortionarul avea in aceasta etapa functia unui duhovnic “negru”, spovedania victimei trebuind sa fie o inventariere a unor culpe politice apte sa satisfaca auditoriul. Cea de-a doua etapa, demascarea interna, consta in denuntarea celor care-i facilitasera victimei viata in detentie. A treia etapa, cea mai atroce, demascarea morala publica, era pusa sub semnul patologicului, caci victimele trebuiau sa blasfemieze (masochist, autoflagelator si cu o voluptate disperata) valori-tabú (precum familia sau Dumnezeu); cea de-a treia etapa desavarseste decaderea umana, fiind o groapa comuna in care trebuia aruncat si renegat trecutul, “haznaua libidourilor refulate”, cum o numeste Marcel Petrisor (Fortul 13 Jilava).

Delirul lua proportii uriase, avand ca scop final desacralizarea si vulgarizarea oricarei valori morale, umane, religioase, etc.; erau preferate spovedaniile perverse, cei mai chinuiti fiind studentii teologi si fiii de preoti (exista chiar o “poetica” a supliciului, celor din urma inscenandu-li-se liturghii negre). Unii marturisitori vad in autodemascare un spectacol de spovedanie neagra, caci “inversandu-se modelul sacru, la capatul «confesiunii» urma «angajamentul» de a nu mai repeta greseala si de a faptui conform indicatiilor, intocmai ca in cazul energumenului pregatindu-se sa-si implineasca un canon ce sa-l curateasca” (Mihai Radulescu, Casa lacrimilor neplanse).

Cea de-a patra etapa facea trecerea de la conditia de victima la cea de calau, proaspatul reeducat trebuind sa fie apt sa conduca demonstrativ procesul de reeducare al celui mai bun camarad din celula, pe care il va tortura exemplar. Referindu-se la aceasta coabitare victima-calau in aceeasi faptura, Mihai Radulescu propune conceptul de “complex Turcanu”.

Demascarea exterioara era dublata de cea interioara, utila pentru statuarea noului homunculus propus de comunism –neo-omul, iar reeducatii erau supusi pavlovian unor teste fizico-morale, fiind folositi ca si cobai. Unii trecatori prin reeducare considera ca schingiuirile aveau loc din “sadism abisal”, dar si din invidia tortionarilor fata de cei care nu cedasera si a caror rezistenta ii sfida pe cei care cedasera. Daca reeducatii prin sange de la Pitesti nu sunt totusi niste reeducati reali, ci niste indivizi dresati (caci, desi mutanti o vreme, marcati si obsedati de Pitesti, dupa iesirea din inchisoare, majoritatea vor depasi trauma), daca ei nu se identifica intr-adevar cu agresorul, ci doar mimeaza acest lucru, trecerea de la stadiul de victima la cel de calau se face, dupa Alina Mungiu (Istoria romanilor dupa ’89), prin ritualizarea credintei.

In cea de-a patra etapa mai ales, reeducatii se dedubleaza schizoid, iar scindarea este descrisa ca o decorporalizare in care sufletul este spectator, iar trupul, actor: “Parca eram dedublat. Aveam impresia ca duhul meu statea departe si asculta cum striga trupul meu… Aveam senzatia ca ma vad pe mine insumi de la o distanta oarecare, apoi incet-incet cele doua fiinte s-au apropiat una de alta contopindu-se. Incepeam sa preiau controlul asupra mea insumi.” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane in inchisorile Pitesti, Gherla, Aiud).

Tot in timpul celei de-a patra etape, dar si dupa reeducare, apare din partea proaspetilor reeducati deveniti reeducatori o competitie satanica in a chinui si a spiona. Aceasta concurenta avea ca scop legiferarea desolidarizarii si accesul intre “alesii” lotului de schinguitori imuni la tortura. Tortura putea fi aplicata in oricare din cele patru etape, ea nu avea limite temporale sau medicale si era obligatorie. Costin Merisca (Tarimul gheenei) aminteste, de pilda, cazul unui schingiuit care ajunge sa-si adore in delir calaul, cerandu-i sa-l biciuiasca in locurile nevatamate pana atunci, pentru a testa durerea.

Oricat de spectaculoasa ar fi fost demascarea si autodemascarea, substratul reeducarii era tortura, doar astfel ajungandu-se ca victimele sa aiba reflexe pavloviene. Costin Merisca enumera trei solutii posibile in fata reeducarii: refularea, moartea si nebunia, insa doar cea dintai depinde de vointa celui torturat. Sinuciderea era utopica, reeducarea nu putea fi evitata, iar victimele erau silite sa supravietuiasca doar ca sa devina calai. Disperarea victimei devenita tortionar era dramatica; D. Bacu (Pitesti, centru de reeducare studenteasca) prezinta cazurile unor reeducati care isi constientizau conditia de epave umane si care, la origine, erau inocenti, dar, odata deveniti tortionari, absolut puri ramaneau doar cei morti in timpul torturilor.

Nu zadarnic aminteste D. Bacu de persecutiile la care erau supusi primii crestini (autorul pledeaza pentru ideea de satanizare si de laborator antichristic la Pitesti), desi se cuvine o specificare: daca acestia devenisera martiri pentru si prin credinta lor, murind eroic, in cadrul fenomenului Pitesti, martiri sunt doar mortii, cei vii, chiar daca inocenti candva, au un statut hibrid. Coborarea lor in infern si autoterfelirea cu patos isteric, pervertirea psihologica, le confera statutul de mutanti (caci termenul de suflete faustice este inadecvat) si chiar de fapturi “spurcate” (termenul ii apartine lui Marcel Petrisor).

Dilema fenomenului Pitesti consta in judecarea conditiei confuze de victima-calau, de hibrid, culpabilitatea problematica, inocenta preschimbata prin dresaj concret in culpa. Caci, daca nu exista o vinovatie originara, exista una dobandita pe parcurs. Marcel Petrisor ii compara pe reeducati cu martirii ori eroii incercati de Dumnezeu: Avram, Iov, Hristos, Pavel (ultimul, in cazul reeducatorilor redeveniti victime); cel mai des apare numele lui Iov, dar observatia pe care o face Marcel Petrisor (Secretul fortului 13) este aceea ca, daca in acest caz, Diavolul s-a atins doar de trupul lui Iov, in privinta celor care au trecut prin experimentul de la Pitesti, Diavolul s-a atins si de sufletul lor, pe acesta mutilandu-l mai grav.

Mihai Radulescu (Casa lacrimilor neplanse) va insista pe similaritatea schingiuirilor din reeducare cu martiriile crestine, cu specificarea ca martiriul reeducatilor a fost mai indelungat decat acela al sfintilor crestini. De altfel, tot scenariul reeducarii este pus de Mihai Radulescu in paralel cu martiriul lui Hristos, pana si in elementele sale colaterale: astfel autoritatile penitenciare care au stiut si ingaduit tortura intre detinuti au jucat rolul unui Pilat din Pont demonizat, care nu aude si nu vede, nu fiindca nu poate sa faca aceasta, ci fiindca nu vrea.

Deoarece scopul ardent al reeducarii era negatia metafizica (uciderea lui Dumnezeu) si autonegatia umana (omul ipostaziat ca si creatie diabolica) Mihai Radulescu recomanda studierea acestui fenomen “in scolile teologice, ca revers al creatiei lui Dumnezeu”. In ultima instanta, esenta fenomenului Pitesti este obtinerea unui om invers celui initial (omul pe dos), prin instaurarea autodemolarii: “Omul, in loc sa-l urasca pe dusmanul care l-a adus in starea aceasta de distrugere fizica si morala, ajunge sa lupte impotriva propriei persoane. Impotriva propriei lui existente. Se pune total in slujba adeversarului…” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane in inchisorile Pitesti, Gherla, Aiud).

Dumitru Gh. Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii), o victima silita sa devina calau efemer si care vede in fenomenul Pitesti o satanizare intensa, vorbeste despre “mlastina disperarii” in care se aflau reeducatii, despre o disperare maculata si solitara. El este silit sa il loveasca tocmai pe cel pe care-l considera a fi mentorul sau; il loveste confuz, incapabil sa mai gandeasca si comentariul sau este autoculpabilizator: “Ca am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanta, ci faptul ca am lovit omul care-mi era cel mai drag si de la care am invatat atitea si atitea lucruri… Am lovit omul pentru care eram capabil sa merg la moarte.” De altfel, Dumitru Gh. Bordeianu nu va mai avea putere nici sa-i ceara iertare mentorului sau, nici sa-l priveasca in ochi, iar atunci cand si el va fi torturat, va simti ca ispaseste de fapt pentru lovitura data celuilalt.

Autorul va reveni asupra “mlastinii disperarii” care inseamna neputinta de a te sinucide pentru a evita tortura continua si neputinta de a lupta barbateste cu schinguitorii; “mlastina disperarii” mai inseamna apoi si necredinta cu de-a sila (in liturghiile negre de Craciun sau Pasti) ori chiar nebunia. Punctul maxim al experimentului de la Pitesti il constituie tortura intre victime sau tortura prin noi insine, cum o numeste Dumitru Gh. Bordeianu: tortionarii alesi dintre fostele victime torturau silit (atunci cand nu era vorba de sadici), ca niste mecanisme stricate, intr-un delir colectiv; au fost cazuri in care, in timp ce isi chinuia victima, tortionarul plangea, iar victima ii cerea sa fie lovita, astfel ca tortionarul sa nu fie schingiuit la randul sau.

Maltratat de prieteni siliti sa-l chinuie, Dumitru Gh. Bordeianu marturiseste despre o traire exaltata si maladiva: “In loc sa traiesc ura si razbunarea, traiam placerea si satisfactia – s’ar parea paradoxal – ca cei care ma loveau, nu o faceau din ura, ci pentru ca erau nebuni, constransi si torturati sa faca ceea ce faceau. In clipa aceea, i-as fi strans in brate si le-as fi sarutat ranile si vanataile de pe corpul lor.” Schingiuieste ca sa nu fii schingiuit, iata maxima inchisorii moderne de la Pitesti, loc unde, nu doar nietzscheean, intre 1949-1952, Dumnezeu murise.

Incercarea de a prelungi experimentul de la Pitesti si in alte inchisori esueaza (desi fenomenul este testat la Gherla, mai ales, unde prinde radacina, efemer, apoi la Canal in asa numitele “nopti ale Sfantului Bartolomeu”, dar si in alte spatii de detentie, la Targu-Ocna, de pilda), chiar daca, pentru a reusi, tortionarii selecteaza detinuti batrani, mizand pe incapacitatea lor biologica de a rezista la tortura. In 1952, reeducarea prin sange este stopata, datorita scurgerilor de informatii, drept care lotului initial de tortionari (au fost selectati doar cei care avusesera tangenta cu legionarii) i se insceneaza un proces, iar Eugen Turcanu (“papusa” a reeducarii, dar si “papusar” al demascarilor, cum il numeste un inalt functionar al aparatului de represiune) si cativa dintre complici sunt executati.

Din documentele privitoare la ancheta lui Turcanu si a comandamentului sau reiese ca torturile au fost indicate si aprobate de autoritatile comuniste (desi acestea au pretins doar ca au ingaduit reeducarea, nu si ca au ordonat-o) si ca Turcanu insusi a fost instruit anume pentru demascari. Declaratiile reeducatorilor anchetati sunt in mod flagrant dirijate de anchetatori, doar astfel fiind posibila amendarea oficiala a experimentului de la Pitesti ca fiind un prilej de antrenare a unor spioni legionari intra si extra-penitenciari sau incercarea de acreditare a imaginii ca reeducarea era o proba de calire a legionarilor vizand un antrenament terorist pentru rezistenta in munti sau o trambulina pentru infiltrarea in posturi cheie ale regimului comunist.

Cea mai paradoxala acuza de la procesul inscenat a fost aceea de a proiecta in reeducati umbra unor kamikaze camuflati, victime care au acceptat schingiuirea pentru a-i compromite pe calai; cum altfel decat printr-o absurditate ar fi putut Puterea comunista din Romania sa justifice sadismul si zelul tortionarilor!

De altfel, in timpul procesului si inaintea lui, cateva din fostele victime de la Pitesti au parte iar de dedublare, datorita torturilor practicate de Securitate, pentru a-i face pe martori sa joace dupa un rol prestabilit. Dupa executarea lui Eugen Turcanu (anchetatii din lotul reeducatilor sustin posibilitatea unui Turcanu cait inainte de moarte) ia nastere in detentie contrareeducarea, dificila cu atat mai mult cu cat reeducatii (victime-calai) dobandisera reflexe de dedublare schizoida. Mai tarziu, va fi initiata a doua reeducare, cu precadere la Aiud, o reeducare strict mentala (spre deosebire de cea de la Pitesti), inrudita cu metodele chinezesti, urmarind compromiterea si desolidarizarea detinutilor, in special a legionarilor, in sedinte publice (“cluburi de reeeducare”). Ea este echivalenta etapei propusa candva de Alexandru Bogdanovici la Suceava.

In opinia mea, insa, problema fenomenului Pitesti ramane in continuare ambigua si deschisa interpretarilor, iar mutatia produsa de acest experiment este una teologica, marcand, asa cum sustine D. Bacu, trecerea de la om ca si creatie divina, la om ca divinitate creatoare infernala.

Sursa: http://www.comunism.ro

Rolul cioclului si al politicianului in societate

Societatea este impartita astfel:

Cel sărac munceşte,
Cel bogat îl exploatează,
Militarul îi apară pe amândoi,
Contribuabilul plăteşte pentru toţi trei,
Vagabondul se odihneşte pentru toţi patru,
Beţivul bea pentru toţi cinci,
Bancherul îi escrochează pe toţi şase,
Avocatul îi înşeală pe toţi şapte,
Doctorul îi omoară pe toţi opt,
Cioclul îi îngroapă pe toţi nouă,
Politicianul trăieşte de pe urma tuturor celor ZECE !

Politistii vor fi testati din sase in sase luni, monitorizati de camere video

Reforma din Politie aduce in prim plan schimbari importante care ii vizeaza direct pe toti politistii. Acestia vor fi supusi la teste din sase in sase luni, pentru verificarea competentelor profesionale. „Politistii vor veni la calculator, pe baza CNP-ului sa se identifice si sa primeasca aleatoriu un chestionar. Cei care, doi ani la rand, primesc calificativul necorespunzator, pleaca din Politie. Cine ia calificativul corespunzator, nu poate fi avansat in gradul profesional, dar nici in functie. In plus, vor fi filmati” a declarat intr-un interviu pentru Evenimentul Zilei seful Politiei Romane, Liviu Popa. Acesta a mai adaugat ca „in Politia Romana vor aparea birouri in functie de problemele fiecarui judet. In Delta va fi Biroul Deltei Dunarii, in zonele montane Birourile de Combatere a Infractionalitatii Silvice, iar lista ramane deschisa”.  De asemenea, proaspatul politist care a plecat din Academie cu o specializare, o va urma pana la pensie. „Daca termini Academia pe Ordine publica, iesi la pensie pe Ordine publica” a conchis seful Politiei Romane.

%d blogeri au apreciat asta: