Reeducarea prin tortura a studentilor din inchisoarea Pitesti (1949-1952)

Autor: Ruxandra Cesereanu

Intre 1949-1952, in Romania comunista, a avut loc in inchisoarea de la Pitesti (considerata de unii analisti ca alcatuind “laboratoarele diavolului”) un fenomen abominabil cunoscut sub numele de “reeducare studenteasca”. Eseistul Virgil Ierunca l-a numit “fenomenul Pitesti” (in cartea cu acelasi titlu).

In general (deci cu mult inainte de a fi fost adaptata de comunisti), reeducarea tine de o pedepsire necorporala, de meliorismul rationalist al secolului luminilor, de sentimentul de corijare dorit de justitie care isi impune, dupa un lung razboi atroce impotriva corpului, abstinenta si recuperare etica. Reeducarea se naste initial dintr-un fel de penalitate platonica: nu corpul trebuie pedepsit, caci el este oricum decazut, ci sufletul, singura materie ispititoare si demna de recuperat (adevarata reeducare de acest tip va avea loc in aproape toate inchisorile din Romania, inainte de marea amnistie din 1963-1964, dar mai ales la Aiud, in cadrul “cluburilor de reeducare”).

Detinutul politic de la Pitesti infirma aceasta penitenta autoimpusa a justitiei: el nu mai este un subiect juridic in sens clasic, ci un cobai, iar corpul si sufletul lui nu mai sunt o investitie morala si sociala, ci un deseu. In cadrul reeducarii de la Pitesti, supliciul devine un spectacol dilatat al agoniei cu usile inchise. Tortura “clasica” era cruda si rigida, dar reglata, nu dezlantuita ca in lumea moderna. Lentoarea supliciului “clasic” depindea nu atat de agonia corporala, cat de incercarea de salvare a sufletului penitentului. In reeducare, scopul este mutilarea prin terfelire a sufletului, dupa o schingiuire trupeasca atroce. Dat fiind ca anticomunismul era considerat crimen majestatis, supliciul din reeducare era un ceremonial al unei Puteri care simte ca ofensa orice ii scapa de sub control si care, ca atare, cere razbunare.

Din supliciul reeducarii de la Pitesti lipseste un element clasic, poporul, dar un auditoriu-spectator exista totusi, atata doar ca el este alcatuit din viitoarele victime (care sunt reeducate mai intai vizual si auditiv); blasfemiile, tortura, lipsa oricarei masuri, atmosfera apocaliptica dau uneori senzatia de Carnaval, dar este vorba despre un Carnaval tragic, fara trucarea sacrificiului. Daca aberatiile tortionare erau, in general, hazardate si neregulate, reeducarea de la Pitesti incearca omogenizarea lor, caci noua tehnologie de a schingiui ambitioneaza sa fie extinsa nelimitat, reeducarea dorindu-se a fi o tehno-politica a pedepsirii, in fapt o baie de sange fara monotonie disciplinara. Atata timp cat tehnica punitiva corporala pretinde ca este terapeutica, totul este permis fiindca totul este posibil.

Comparand fenomenul Pitesti cu alte metode de reeducare, Banu Radulescu (in revista Memoria) arata in ce consta originalitatea malefica a experimentului romanesc: victimele erau alese cu precadere dintre studenti, acestia traiau in aceeasi celula cu tortionarul care, de preferinta, trebuia sa fie cel mai bun camarad al victimei, schingiuirea era reluata contrapunctic si dupa reeducare, iar pentru a supravietui, fosta victima era silita sa devina calau. La randul sau, Virgil Ierunca pune in paralel fenomenul Pitesti cu “spalarea creierului” si cu “sinuciderea personalitatii”, procedee chinezesti insotite de tortura fizica, dar fara ca ea sa fie infinita ca la Pitesti; Virgil Ierunca aminteste si de “spalarea creierului” ca mutilare exclusiv psihica sau de metoda numita “incercarea” sau “proba”.

Comparandu-le cantitativ si expresiv, fata de reeducarea prin sange de la Pitesti, metodele chinezesti sunt mai blande; dar blandetea schingiurii mentale este aparenta. Initial, reeducarea a fost sustinuta din doua puncte de vedere opuse, atat de “Cain”, cat si de “Abel”: unul clama reeducarea prin violenta (Eugen Turcanu), altul prin non-violenta si propaganda (Alexandru Bogdanovici, care ar fi ajuns, poate, la o metoda apropiata de cea chinezeasca, daca autoritatile ar fi avut rabdare; metodei sale i se mai spunea si “autoreeducare”).

Testata la Suceava, prin non-violenta, reeducarea a esuat; reluata amplu si machiavelic la Pitesti, atat la nivel moral (blasfemie, trivialitate), cat mai ales fizic (tortura de uzura), reeducarea prinde radacina. Tehnica lui Eugen Turcanu si formula sa predilecta era aceea de “a stoarce”. Studentii au fost cei pe care s-a mizat in primul rand, astfel ca prin reeducarea lor sa fie slabita rezistenta anticomunista. Ei au fost triati in functie de virulenta si de gradul de periculozitate: erau vizati studentii cu aptitudini crestine, asa-zisii studenti mistici, clasificati dupa taria lor morala in reeducabili si “catolici” (fanatici anticomunisti).

In opinia unei victime vinovate (categorie propusa sugestiv de Viorel Gheorghita in Et ego Sarata-Pitesti-Gherla-Aiud), a unui reeducat la Pitesti care depune marturie despre faptul ca a fost victima, dar si ca a fost silit sa fie tortionar efemer, nuantarea fenomenului Pitesti este subtila: aceea intre a fi in infern (situatie de care au parte toti detinutii politici) si a face parte din infern (situatie specifica doar pentru reeducati).

Chiar daca reeducatii nu au fost sfinti, ci doar oameni, ei au dovedit slabiciune, dar nu ticalosie, explica Viorel Gheorghita, cu exceptia, fireste, a celor care aveau vocatia de schingiuitori. Acelasi marturisitor refuza pentru sine atat postura de victima, cat si pe aceea de vinovat, considerandu-se a fi doar un om cu destinul sau, desi tot el este cel care a propus categoria de victima vinovata. In ultima instanta, insa, in opinia sa de martor atat al capitularilor prin sange de la Pitesti, cat si al celor morale de la Aiud, comportamentul uman are doar doua limite extreme: ticalosia lasa si eroismul sublim, intre ele existand variate comportamente cenusii care nu trebuie blamate atat timp cat nu ating limita de jos.

Reeducarea avea patru etape, fiecare reprezentand cate o “bolgie” specializata. Prima, demascarea externa, consta in obligativitatea victimei de a deconspira ceea ce tainuise la ancheta oficiala. Tortionarul avea in aceasta etapa functia unui duhovnic “negru”, spovedania victimei trebuind sa fie o inventariere a unor culpe politice apte sa satisfaca auditoriul. Cea de-a doua etapa, demascarea interna, consta in denuntarea celor care-i facilitasera victimei viata in detentie. A treia etapa, cea mai atroce, demascarea morala publica, era pusa sub semnul patologicului, caci victimele trebuiau sa blasfemieze (masochist, autoflagelator si cu o voluptate disperata) valori-tabú (precum familia sau Dumnezeu); cea de-a treia etapa desavarseste decaderea umana, fiind o groapa comuna in care trebuia aruncat si renegat trecutul, “haznaua libidourilor refulate”, cum o numeste Marcel Petrisor (Fortul 13 Jilava).

Delirul lua proportii uriase, avand ca scop final desacralizarea si vulgarizarea oricarei valori morale, umane, religioase, etc.; erau preferate spovedaniile perverse, cei mai chinuiti fiind studentii teologi si fiii de preoti (exista chiar o “poetica” a supliciului, celor din urma inscenandu-li-se liturghii negre). Unii marturisitori vad in autodemascare un spectacol de spovedanie neagra, caci “inversandu-se modelul sacru, la capatul «confesiunii» urma «angajamentul» de a nu mai repeta greseala si de a faptui conform indicatiilor, intocmai ca in cazul energumenului pregatindu-se sa-si implineasca un canon ce sa-l curateasca” (Mihai Radulescu, Casa lacrimilor neplanse).

Cea de-a patra etapa facea trecerea de la conditia de victima la cea de calau, proaspatul reeducat trebuind sa fie apt sa conduca demonstrativ procesul de reeducare al celui mai bun camarad din celula, pe care il va tortura exemplar. Referindu-se la aceasta coabitare victima-calau in aceeasi faptura, Mihai Radulescu propune conceptul de “complex Turcanu”.

Demascarea exterioara era dublata de cea interioara, utila pentru statuarea noului homunculus propus de comunism –neo-omul, iar reeducatii erau supusi pavlovian unor teste fizico-morale, fiind folositi ca si cobai. Unii trecatori prin reeducare considera ca schingiuirile aveau loc din “sadism abisal”, dar si din invidia tortionarilor fata de cei care nu cedasera si a caror rezistenta ii sfida pe cei care cedasera. Daca reeducatii prin sange de la Pitesti nu sunt totusi niste reeducati reali, ci niste indivizi dresati (caci, desi mutanti o vreme, marcati si obsedati de Pitesti, dupa iesirea din inchisoare, majoritatea vor depasi trauma), daca ei nu se identifica intr-adevar cu agresorul, ci doar mimeaza acest lucru, trecerea de la stadiul de victima la cel de calau se face, dupa Alina Mungiu (Istoria romanilor dupa ’89), prin ritualizarea credintei.

In cea de-a patra etapa mai ales, reeducatii se dedubleaza schizoid, iar scindarea este descrisa ca o decorporalizare in care sufletul este spectator, iar trupul, actor: “Parca eram dedublat. Aveam impresia ca duhul meu statea departe si asculta cum striga trupul meu… Aveam senzatia ca ma vad pe mine insumi de la o distanta oarecare, apoi incet-incet cele doua fiinte s-au apropiat una de alta contopindu-se. Incepeam sa preiau controlul asupra mea insumi.” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane in inchisorile Pitesti, Gherla, Aiud).

Tot in timpul celei de-a patra etape, dar si dupa reeducare, apare din partea proaspetilor reeducati deveniti reeducatori o competitie satanica in a chinui si a spiona. Aceasta concurenta avea ca scop legiferarea desolidarizarii si accesul intre “alesii” lotului de schinguitori imuni la tortura. Tortura putea fi aplicata in oricare din cele patru etape, ea nu avea limite temporale sau medicale si era obligatorie. Costin Merisca (Tarimul gheenei) aminteste, de pilda, cazul unui schingiuit care ajunge sa-si adore in delir calaul, cerandu-i sa-l biciuiasca in locurile nevatamate pana atunci, pentru a testa durerea.

Oricat de spectaculoasa ar fi fost demascarea si autodemascarea, substratul reeducarii era tortura, doar astfel ajungandu-se ca victimele sa aiba reflexe pavloviene. Costin Merisca enumera trei solutii posibile in fata reeducarii: refularea, moartea si nebunia, insa doar cea dintai depinde de vointa celui torturat. Sinuciderea era utopica, reeducarea nu putea fi evitata, iar victimele erau silite sa supravietuiasca doar ca sa devina calai. Disperarea victimei devenita tortionar era dramatica; D. Bacu (Pitesti, centru de reeducare studenteasca) prezinta cazurile unor reeducati care isi constientizau conditia de epave umane si care, la origine, erau inocenti, dar, odata deveniti tortionari, absolut puri ramaneau doar cei morti in timpul torturilor.

Nu zadarnic aminteste D. Bacu de persecutiile la care erau supusi primii crestini (autorul pledeaza pentru ideea de satanizare si de laborator antichristic la Pitesti), desi se cuvine o specificare: daca acestia devenisera martiri pentru si prin credinta lor, murind eroic, in cadrul fenomenului Pitesti, martiri sunt doar mortii, cei vii, chiar daca inocenti candva, au un statut hibrid. Coborarea lor in infern si autoterfelirea cu patos isteric, pervertirea psihologica, le confera statutul de mutanti (caci termenul de suflete faustice este inadecvat) si chiar de fapturi “spurcate” (termenul ii apartine lui Marcel Petrisor).

Dilema fenomenului Pitesti consta in judecarea conditiei confuze de victima-calau, de hibrid, culpabilitatea problematica, inocenta preschimbata prin dresaj concret in culpa. Caci, daca nu exista o vinovatie originara, exista una dobandita pe parcurs. Marcel Petrisor ii compara pe reeducati cu martirii ori eroii incercati de Dumnezeu: Avram, Iov, Hristos, Pavel (ultimul, in cazul reeducatorilor redeveniti victime); cel mai des apare numele lui Iov, dar observatia pe care o face Marcel Petrisor (Secretul fortului 13) este aceea ca, daca in acest caz, Diavolul s-a atins doar de trupul lui Iov, in privinta celor care au trecut prin experimentul de la Pitesti, Diavolul s-a atins si de sufletul lor, pe acesta mutilandu-l mai grav.

Mihai Radulescu (Casa lacrimilor neplanse) va insista pe similaritatea schingiuirilor din reeducare cu martiriile crestine, cu specificarea ca martiriul reeducatilor a fost mai indelungat decat acela al sfintilor crestini. De altfel, tot scenariul reeducarii este pus de Mihai Radulescu in paralel cu martiriul lui Hristos, pana si in elementele sale colaterale: astfel autoritatile penitenciare care au stiut si ingaduit tortura intre detinuti au jucat rolul unui Pilat din Pont demonizat, care nu aude si nu vede, nu fiindca nu poate sa faca aceasta, ci fiindca nu vrea.

Deoarece scopul ardent al reeducarii era negatia metafizica (uciderea lui Dumnezeu) si autonegatia umana (omul ipostaziat ca si creatie diabolica) Mihai Radulescu recomanda studierea acestui fenomen “in scolile teologice, ca revers al creatiei lui Dumnezeu”. In ultima instanta, esenta fenomenului Pitesti este obtinerea unui om invers celui initial (omul pe dos), prin instaurarea autodemolarii: “Omul, in loc sa-l urasca pe dusmanul care l-a adus in starea aceasta de distrugere fizica si morala, ajunge sa lupte impotriva propriei persoane. Impotriva propriei lui existente. Se pune total in slujba adeversarului…” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane in inchisorile Pitesti, Gherla, Aiud).

Dumitru Gh. Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii), o victima silita sa devina calau efemer si care vede in fenomenul Pitesti o satanizare intensa, vorbeste despre “mlastina disperarii” in care se aflau reeducatii, despre o disperare maculata si solitara. El este silit sa il loveasca tocmai pe cel pe care-l considera a fi mentorul sau; il loveste confuz, incapabil sa mai gandeasca si comentariul sau este autoculpabilizator: “Ca am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanta, ci faptul ca am lovit omul care-mi era cel mai drag si de la care am invatat atitea si atitea lucruri… Am lovit omul pentru care eram capabil sa merg la moarte.” De altfel, Dumitru Gh. Bordeianu nu va mai avea putere nici sa-i ceara iertare mentorului sau, nici sa-l priveasca in ochi, iar atunci cand si el va fi torturat, va simti ca ispaseste de fapt pentru lovitura data celuilalt.

Autorul va reveni asupra “mlastinii disperarii” care inseamna neputinta de a te sinucide pentru a evita tortura continua si neputinta de a lupta barbateste cu schinguitorii; “mlastina disperarii” mai inseamna apoi si necredinta cu de-a sila (in liturghiile negre de Craciun sau Pasti) ori chiar nebunia. Punctul maxim al experimentului de la Pitesti il constituie tortura intre victime sau tortura prin noi insine, cum o numeste Dumitru Gh. Bordeianu: tortionarii alesi dintre fostele victime torturau silit (atunci cand nu era vorba de sadici), ca niste mecanisme stricate, intr-un delir colectiv; au fost cazuri in care, in timp ce isi chinuia victima, tortionarul plangea, iar victima ii cerea sa fie lovita, astfel ca tortionarul sa nu fie schingiuit la randul sau.

Maltratat de prieteni siliti sa-l chinuie, Dumitru Gh. Bordeianu marturiseste despre o traire exaltata si maladiva: “In loc sa traiesc ura si razbunarea, traiam placerea si satisfactia – s’ar parea paradoxal – ca cei care ma loveau, nu o faceau din ura, ci pentru ca erau nebuni, constransi si torturati sa faca ceea ce faceau. In clipa aceea, i-as fi strans in brate si le-as fi sarutat ranile si vanataile de pe corpul lor.” Schingiuieste ca sa nu fii schingiuit, iata maxima inchisorii moderne de la Pitesti, loc unde, nu doar nietzscheean, intre 1949-1952, Dumnezeu murise.

Incercarea de a prelungi experimentul de la Pitesti si in alte inchisori esueaza (desi fenomenul este testat la Gherla, mai ales, unde prinde radacina, efemer, apoi la Canal in asa numitele “nopti ale Sfantului Bartolomeu”, dar si in alte spatii de detentie, la Targu-Ocna, de pilda), chiar daca, pentru a reusi, tortionarii selecteaza detinuti batrani, mizand pe incapacitatea lor biologica de a rezista la tortura. In 1952, reeducarea prin sange este stopata, datorita scurgerilor de informatii, drept care lotului initial de tortionari (au fost selectati doar cei care avusesera tangenta cu legionarii) i se insceneaza un proces, iar Eugen Turcanu (“papusa” a reeducarii, dar si “papusar” al demascarilor, cum il numeste un inalt functionar al aparatului de represiune) si cativa dintre complici sunt executati.

Din documentele privitoare la ancheta lui Turcanu si a comandamentului sau reiese ca torturile au fost indicate si aprobate de autoritatile comuniste (desi acestea au pretins doar ca au ingaduit reeducarea, nu si ca au ordonat-o) si ca Turcanu insusi a fost instruit anume pentru demascari. Declaratiile reeducatorilor anchetati sunt in mod flagrant dirijate de anchetatori, doar astfel fiind posibila amendarea oficiala a experimentului de la Pitesti ca fiind un prilej de antrenare a unor spioni legionari intra si extra-penitenciari sau incercarea de acreditare a imaginii ca reeducarea era o proba de calire a legionarilor vizand un antrenament terorist pentru rezistenta in munti sau o trambulina pentru infiltrarea in posturi cheie ale regimului comunist.

Cea mai paradoxala acuza de la procesul inscenat a fost aceea de a proiecta in reeducati umbra unor kamikaze camuflati, victime care au acceptat schingiuirea pentru a-i compromite pe calai; cum altfel decat printr-o absurditate ar fi putut Puterea comunista din Romania sa justifice sadismul si zelul tortionarilor!

De altfel, in timpul procesului si inaintea lui, cateva din fostele victime de la Pitesti au parte iar de dedublare, datorita torturilor practicate de Securitate, pentru a-i face pe martori sa joace dupa un rol prestabilit. Dupa executarea lui Eugen Turcanu (anchetatii din lotul reeducatilor sustin posibilitatea unui Turcanu cait inainte de moarte) ia nastere in detentie contrareeducarea, dificila cu atat mai mult cu cat reeducatii (victime-calai) dobandisera reflexe de dedublare schizoida. Mai tarziu, va fi initiata a doua reeducare, cu precadere la Aiud, o reeducare strict mentala (spre deosebire de cea de la Pitesti), inrudita cu metodele chinezesti, urmarind compromiterea si desolidarizarea detinutilor, in special a legionarilor, in sedinte publice (“cluburi de reeeducare”). Ea este echivalenta etapei propusa candva de Alexandru Bogdanovici la Suceava.

In opinia mea, insa, problema fenomenului Pitesti ramane in continuare ambigua si deschisa interpretarilor, iar mutatia produsa de acest experiment este una teologica, marcand, asa cum sustine D. Bacu, trecerea de la om ca si creatie divina, la om ca divinitate creatoare infernala.

Sursa: http://www.comunism.ro

VIDEO – Romania and the country brand of the 60’s

VIDEO:  Travelogue showing the delights of Rumania.

London exhibition. Two teenage girls (twins) look at some of the Rumanian Craftware on display at the exhibition. Rumanian women demonstrate weaving techniques.

Rumania – countryside. Farmer and his herd of cows. Scenic shots of the countryside. Carpathian Mountains. Narrator details some of Rumania’s history. Scenes at a racecourse. The tote. Bookmakers. Trotting race. Narrator makes jokes about the Rumanians being capitalists. Chairlift at the skiing resort of Poianna Brasov. Various shots of the countryside – some views from the moving chairlift. „Sport Hotel” with holidaymakers drinking cocktails. Museum opens its gates – ornate architecture. Churches and monastery in Moldavia.

Narrator speaks of how Rumania is reaching westwards for new ideas and inspiration. New buildings and roadways. An oil rig – a sightseeing attraction in Bucharest’s permanent industrial exhibition. Tourists arrive aboard a Caravelle aircraft with the word „Sabena” on the side. Landmarks of Bucharest seen from a car. Traffic warden is seen. High angle shot of a street market. Woman chooses some flowers to buy.

Housing – blocks of flats. The new concert hall and the home of the circus – Big Top Deluxe. People lounging beside a hotel swimming pool – it has a wave machine. Mamaia Rumania’s summer beach resort is featured. Nice shots of people on the beach then holidaymakers relaxing beside their tents in a campsite. Man uses a chest expander whilst his friend laughs. Girl feeds a foal with a bottle.

Fruit stall with a display to commemorate the August revolution of 1944. Various shots of hotels and bright lights at night. Narrator gives the hard sell: „Suspicious, sullen Rumania is really a vivacious young girl, flirting with Western ideas and beckoning the tourist to come just a little further afield in the search for fun and bright lights. For some it could be love at first sight.”

Source: britishpathe.com

Band Murafeti eclipseaza Metalica cu „Nothing else matters” in varianta balcanica

Iata cum suna, in varianta balcanica, Nothing else matters (Metalica) interpretata de catre niste trubaduri cu initiativa din Bulgaria.

Cum vi se pare ? Sincer, nu suna rau deloc. Insa daca, prin comparatie, ar trai Titu Maiorescu (1840-1917), teoreticianul problemei „formelor fãrã fond”, acesta ar spune ca Nothing else matters, varianta vecinilor de la sud de Dunare, se potriveste ca nuca-n perete in specificul muzical balcanic.  Sau tocmai pentru asta se potriveste ?

Acum ascultati si vizionati cu atentie urmatoarele doua melodii.

Band Murafeti canta Nothing else matters in restaurant

Acum ascultati versiunea originala a celor de la Metalica

Sa revenim la invataturile de altadata, cat se poate de aplicabile si astazi.

Pentru o mai buna analiza a melodiilor de mai sus, incercati sa-l vedeti, in sens figurat, pe Titu Maiorescu argumentand despre Teoria formelor fără fond:

,,Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“ .

Cum vi se pare?

Pentru intarirea ideii, Titu Maiorescu conchide că „orice formă fără fond trebuie înlăturată, întrucât numai astfel se reconstruieşte cultura(…) incepind cu fundamentul ei„.  Da, deja aud comentarii, Maiorescu ar fi considerat astazi de moda veche.  In fond, ce legatura ar avea Maiorescu cu Band Murafeti ?

Asadar, nu voi mai insista pe marginea autenticitatii „specificului balcanic”, mai omniprezent ca oricand in spatiul Carpato – Danubiano – Pontic, caci riscam sa fim luati in vizor tocmai de catre o parte dintre acesti „autohtoni”, unii dintre ei cu apucaturi foarte „specifice” si cat se poate de „autentice”.

Una peste alta, interpretarea bulgarilor de la Band Murafeti este peste nivelul „genunchiului de broasca”, stacheta la care multe dintre vedetele noastre de play-back, inca mai aspira.

Constantin Barbu: – Stim cine a hotarat destinul lui Eminescu !

Scriitorul şi eminescologul Constantin Barbu (foto) a prezentat la OTV, aseara, 26 mai 2011, argumente zdrobitoare care denota uciderea poetului national Mihai Eminescu. Domnia sa este autorul lucrarii „Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”  apărut la Editura „Sitech”, Craiova, 2008. Volumele de format mare conţin documente, acte, fotografii, texte ce urmează să alcătuiască 33 de volume însumînd peste 20.000 de pagini in quarto. Autorul ediţiei este, precum am spus, Constantin Barbu, dar din colectivul de onoare mai fac parte si marii eminescologi Acad. Eugen Simion, Acad. Alexandru Surdu, Acad. Dimitrie Vatamaniuc. Astfel, publicul telespectator a avut ocazia sa auda o multitudine de argumente în favoarea celui care a fost Mihai Eminescu. In opinia domniei sale, cei care au decis eliminarea lui Eminescu, devenit incomod ca jurnalist si poet, au fost:

1. Carol I

2. Maiorescu

3. Sturza

4. Doctorul Sutu

4. P.P. Carp si Slavici

5. Kogalniceanu

6. Seful Politiei Capitalei de la acea data (se presupune ca ar fi copilul din flori al lui Kogalniceanu);

7. Alti autori marunti, implicati direct sau indirect, in asasinarea mareui poet.

Asadar, volumele care prezinta, cu dovezi, modul in care a decedat Eminescu cuprind:

1. Memoriile regelui Carol I, fragmente din jurnalul acestuia, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei;

2.  Insemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea lui;

3.  Acte secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene;

4. Acte legislative ale epocii privind posibilitatea de sechestrare şi de internare într-un sanatoriu de boli mintale (Şuţu etc.);

5.  O serie de documente diplomatice capitale privind evenimentele cruciale pe care le-a traversat Eminescu în acea perioadă;

6.  Facsimile ale Gramaticii sanscrite, traduceri din Lais, arheologia cronologizării;

7. Manuscrisele poemelor lui Eminescu, corespondenţă, fragmente inedite din jurnale secrete, rapoarte şi alte documente din Arhivele Casei Regale a României, din arhivele serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, Germaniei, Rusiei etc.

Autorul a mai mărturisit: „Vom interpreta această „afacere” ca ritual sacrificial care face din sacrificat, sacrificatorul nobil. Această „afacere”, în care au participat împăraţi, regi, amici, dame, informatori, trădători, plagiatori, homosexuali, agenţi multipli etc., devine descifratoare pentru istoria României şi, un strop, pentru istoria Europei. Descifrările şi dezvăluirile ne vor ajuta să înţelegem de ce şi atunci şi astăzi a fost aşa şi nu altfel.” Cercetatorul Constantin Barbu mai sustine ca: „Eminescu n-a fost nebun niciodată. Eminescu a fost genial în tot ce a scris. Datoria noastră este să cunoaştem şi să facem totul pentru adevărul despre GENIU, căci dacă pentru Eminescu nu eşti în stare să faci ceva, atunci (ca si cum n-ar fi fost) se pierde totul.” Eminescologul mai este de parere ca geniile poporului roman sunt numai cateva si anume: Cantemir, Eminescu, Brancusi, Noica, Blaga, Cioran.

Articole pe aceeasi tema:

1.Cercetatorii dupa 120 de ani: “Eminescu a fost ucis”

2.Implica-te in restaurarea casei memoriale a lui Mihai Eminescu din cadrul Manastirii Varatec, Neamt

Adevarul: Opinii la zi – Jigodiile profesioniste

In sfarsit, astazi am citit ceva foarte interesant in presa.

In adevarul.ro la rubrica „Opinii la zi” se poate citi „Jigodiile profesioniste” al autoarei Ramona Ursu. Personal, la ce mi-au vazut ochii si la ce mi-au auzit urechile, in ultimii ani, nu pot decat sa confirm 100% ce este scris aici. Redau in blog intreg continutul articolului din Adevarul. De ce ? Pentru ca doresc sa mai vada si altii aceasta laudabila initiativa. Pentru ca, astfel de opinii, le consider un act de mare curaj, mai ales printre colegii ei de breasla si nu numai. Pentru ca, doar astfel, societatea se poate autocurata (sper) de aceste scarbosenii cu chip de om.  Ca simplu cititor – din partea mea – numai felicitari.

…………………………………………………………………………………………………………………………………

Jigodiile profesioniste

A intrat în birou cu umerii aplecaţi. Ochii, copie fidelă a trupului, sunt aşezaţi într-o plecăciune plină de minciună. Vorba îi este mieroasă şi la fiecare trei-patru cuvinte scapă un „Da, şefule!”.

Faţa vrea să arate imaginea unui om obosit de muncă, preocupat. Dar nu reuşeşte decât să se maimuţărească asemenea unei măşti penibile. Se retrage cu spatele şi închide uşa biroului cu evlavie, de parcă ar trage de poarta unui altar. Coloana vertrebrală i se îndreaptă ca prin minune. În câteva secunde se tranformă din cea mai scârboasă slugă în cel mai hapsân ciocoi.

Nu există specie mai mârşavă şi mai parşivă. Indivizi reprezentativi întâlneşti peste tot. De la sediul partidului sau birourile mari ale instituţiilor publice până la companiile private. Sunt cei mai periculoşi pentru că s-au poziţionat cu o abilitate de hienă în zonele cheie. Ştiu să se gudure şi să gâdile orgoliul unor stăpâni ascunşi în spatele unui birou. Ştiu să umilească şi să-i calce în picioare pe cei de sub ei. Mai ales pe cei veniţi din afara structurii.

Nu ştiu ce e aia muncă. Totul pasează mai departe. Nu au mişcat un pai în viaţa lor. Toată judecata le trece prin buzunarul de la costum. Sau prin poşetă. Ştiu foarte bine „cum merg treburile pe aici!”. Au o apetenţă senzaţională de a scăpa de orice responsabilitate. Stăpânesc la perfecţie arta minciunii şi cea a linguşelii. Ştiu când să pupe şi când să lovească. Mai ales pe cine.

Jigodiile profesioniste ţes intrigi şi aruncă cuvinte pe sub uşi. Simt competenţa şi o distrug din faşă. Sunt rezistenţi la schimbare ca un gândac de bucătărie. Când vine vijelia au găurile lor în care se ascund. Când simt miros de căpătuială sunt primii care mişună pe holuri.

Au o singură slăbiciune. Sunt laşi. Meseria de jurnalist m-a ajutat să pricep că nu au nicio putere asupra mea. Am făcut chiar o pasiune în a le observa comportamentul. Deşi, nu de puţine ori, rămân cu un gust rău în gură şi mi se strânge stomacul. Dar cei mai mulţi dintre noi, mama mea, a ta, sora, fratele, unchiul nu au această forţă. Îşi consumă energia, bucăţi din suflet şi bruma de bani pentru a beneficia de un drept al lor. Şi nu au timp să înţeleagă că cei din spatele uşii de birou trebuie să fie la dispoziţia lor. Nu invers.

Această castă de indivizi nu o regăseşti doar în instituţii publice, firme de stat sau partide politice. În mediul privat, mai ales în companiile cu mulţi angajaţi, se poziţionează în funcţii cheie şi se prind de ele asemenea râiei de piele.

De acolo pleacă tot răul. Incapabili, mustind de răutate, pun frână oricărei iniţiative. Se constituie ca o interfaţă virusată între cel ce poate lua decizii şi cei ce le pot pune în aplicare. Suflă la urechea şefului o realitate contorsionată şi trunchiată. La cei de dedesubt urlă aberaţii şi decizii stupide.

Iar când un individ din această specie ajunge el pe scaunul cel mare, întreaga structură devine o colonie de şobolani.

Autor: Ramona Ursu, Adevarul

Video: „College Conspiracy” sau ce mai inseamna educatia astazi

Urmariti pana la capat documentarul urmator. Il dedic tuturor curiosilor care se intreaba: – Ce mai inseamna educatia in zilele noastre ? Cat de mult depindem de  ea ? Ce se intampla cu cei care nu pot beneficia de o buna educatie ? Cum puteam evita falsa educatie ? (cea in care investeti o caruta de bani fara sa primesti nimic autentic in schimb (cu exceptia unei diplome) …

ATENTIE: Scolile serioase raman tot serioase si in prezent.  Studiul nu trebuie bagatelizat in favoarea unei precoce experiete capitaliste (cum sustin unii). Rareori se intampla ca experienta la un loc de munca sa fie constructiva si pentru individul implicat in productie. In majoritatea cazurilor, avantajul este net doar in favoarea patronatului. De regula, cine munceste nu mai gandeste, tocmai pentru ca nu mai are timp de … „filosofii”

Procedura este indentica si la cei care fac o facultate „pe genunchi” doar de dragul de a avea niste studii sau o banala diploma. Concluzia ? Daca nu-ti place studiul, nu are sens sa investesti timp si bani in aceasta directie. Mai bine esti autodidact si acorzi atentie dezvoltarii personale.

Desigur, sfaturile sunt valabile pentru cine se regaseste in ele si mai ales pentru cine are capacitatea de accepta pluritatea unor opinii exprimate intr-un spatiu public .

Cele 10 strategii de manipulare

Profesorul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ’’Zece strategii de manipulare” prin mediile de informare în masa. Evreu si de sensibilitate anarhista, semnase o petitie pentru a apara libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson.

Pentru Chomsky, ’’libertatea de exprimare este mai importanta decât orice versiune a faptelor sustinuta de ordinea stabilita, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întretine cu adevarul faptelor în sine”. Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare si, în primul rând, strategia diversiunii.

Strategia diversiunii consista în deturnarea atentiei publicului de la problemele importante si de la schimbarile hotarâte de elitele politice si economice, printr-un potop continuu de distractii si de informatii neînsemnate. Chomsky analizeaza diferitele tehnici de spalare a creierului, pe care o îndura poporul nostru.

Zece strategii de manipulare a poporului nostru

1. ’’A distrage în permanenta atentia publicului, departe de adevaratele probleme sociale, captivata de subiecte fara importanta adevarata. A tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fara nici’un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme si apoi, a oferi solutii. Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – solutie”. La început, se creeaza problema, sau „situatia”, prevazuta pentru a suscita o anume reactie a publicului, pentru ca tocmai acesta sa ceara masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intentionata a violentei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul sa ceara legi represive, în detrimentrul libertatii.

3. Strategia „în degradeu”. Pentru ca publicul sa accepte o masura inacceptabila, este de ajuns sa fie aplicata în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durata de zece ani. În acest fel, au fost impuse conditii sociale si economice absolut noi au fost impuse din 1980 pâna în 1990. Somaj masiv, imigratie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigura un venit decent, iata schimbarile care ar fi provocat o revolutie daca ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia actiunii cu date diferite. O alta maniera de a obliga publicul sa accepte o hotarâre nepopulara este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’, obtinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai usoara acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendinta de a nadajdui ’’totul va merge mai bine mâine” si ca sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta maniera lasa publicului timp pentru a se obisnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro si pierderea suveranitatii monetare si economice, acceptate de tarile europene între 1992 – 1995 si aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici. Cea mai mare parte a publicitatilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje si un ton absolut copilaresti, aproape debile, ca si cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.”Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic ca al unui copil de 12 ani” analizeaza Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emotionala decât la gândire. Este o tehnica clasica pentru a opri analiza rationala si, deci, simtul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Mentinerea poporului în nestiinta si prostie. A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea si robirea lui. Calitatea educatiei data claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, încât prapastia de nestiinta, care separa clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna de neînteles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul sa se complaca în mediocritate. A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” de a fi prost, vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, niste dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovatirea. A face omul sa creada ca numai el singur este vinovat de propria’i nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacitatilor si eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovateste, ceea ce creaza o stare depresiva, având ca efect abtinerea de la actiune. Si, fara actiune, nu exista revolutie!

10. A cunoaste oamenii mai bine decât se cunosc ei însisi. Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale stiintei au sapat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea detinute si folosite de elitele conducatoare. Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansata a fapturii omenesti, fizic si psihic. Sistemul cunoaste individul mediu mai bine decât el însusi. Aceasta înseamna ca, în majoritea cazurilor, sistemul detine un control mai mare si o putere mai importanta asupra oamenilor decât ei însisi.

%d blogeri au apreciat asta: